La semafor ...

    Aţi observat vreodată cât de comici suntem noi, oamenii, la semafor? Stăm şi aşteptăm culoare verde, uneori numărăm chiar şi secundele iar când în sfârşit e verde parcă înnebunim şi ne grăbim să ajungem primii pe partea cealaltă a drumului, ne aflăm într-un fel de maraton pe care toţi vrem să îl câştigăm. Azi aţi fost tare comici, mă uitam la voi cum vă grăbiţi, mă uitam că sunteţi în stare să daţi peste oameni doar pentru a ajunge primii stau şi mă întreb: Oare încotro vă îndreptaţi? Şi mai ales de ce vă grăbeaţi?. Cred că îmi plac semafoarele, îmi oferă răgaz să studiez fiecare om de pe partea opusă, e ca şi cum aş analiza altfel de fiinţe total diferite de mine, par a fi din alt univers. Îmi imaginez câte o poveste pentru omul care imi atrage atenţia (sunteţi prea mulţi la semafor iar timpul este prea scurt căci altfel aş putea probabil să am câte o poveste pentru fiecare dintre voi). Astăzi am vazut o bătrânică, aplecată de vreme, pe liniile feţei as fi putut să îi număr anii, mi se părea tristă, se sprijinea într-un băt şi mi-am imaginat că acel băţ este acum înlocuitorul braţului ce o susţinea cândva, braţul omului iubit. Cred că era văduvă şi că suferea mult, mi se părea că a rămas singură pe lume şi că nu mai are niciun fel de aşteptare, avea ochii albaştri şi trişti, era vizibil, prin acei ochii au curs prea multe lacrimi. S-a făcut iar verde şi aici povestea ei, pentru mine, s-a întrerupt. Această bătrânică este doar un exemplu de poveste din miile pe care mi le-am imaginat de fiecare dată când am stat la semafor, probabil nici nu e aşa cum am vazut-o eu, probabil soţul o aştepta de la piaţa, nu ştiu şi nu o să ştiu niciodată, tocmai ăsta cred eu că este farmecul, rămân cu povestea pe care o ştiu doar eu fără ca vreodată să aflu adevarul, pe care sincer nici nu-mi doresc să îl aflu. Am văzut tot felul de oameni la semafor, toţi diferiţi, toţi unici, speciali şi frumoşi.
    Când se face verde şi păşesc pe trecere, uneori am senzaţia că un val puternic mă sufocă, alteori îmi place să văd atât de multă lume venind înspre mine, mi se pare că ne contopim şi pentru câteva secunde suntem un tot. Trecerile de pietoni sunt foarte triste fără pietoni, e îngrozitor când stai şi pe partea cealaltă nu e nimeni care "să-ţi predea ştafeta", uneori lipsa oamenilor de pe partea cealaltă a drumului mă face să mă simt în nesiguranţa: De ce nu sunt oameni acolo? De ce mă duc spre un loc fara suflete? Oare o să fiu în siguranţa? Păşesc nesigură însă ajung cu bine şi atunci ma relaxez, îmi văd în continuare de drum şi uit că m-am temut vreo secundă.
    Ah, dar cât de plăcut este când te întâlneşti cu o persoană dragă şi unul dintre voi trebuie să treacă dar pentru că nu apucaţi să vă hotărâţi, treceţi amândoi şi parcă îţi doreşti să îi sari în gât, în mijlocul trecerii şi să-i spui cât de dor ţi-a fost.
    Ce? Semaforul nu are poveşti! Ei bine, pentru mine semaforul are foarte multe poveşti, poveşti pe care nu le voi ştii niciodată!
.