Doare ...

Ma doare sa imi aduceti mereu aminte cat de frumosi eram sau cat de bine ne intelegeam, ma doare fiecare cuvant pe care mi-l spuneti legat de trecutul meu si al lui, ma doare sa mi se spuna ca noi de fapt inca ne iubim insa ne incapatanam, ma doare sa am impresia ca voi stiti mai bine ce simt decat eu insami. Eram dispusa oricand sa renunt la tot pentru el, la absolut tot, nu imi pasa de nimic pentru ca stiam ca atunci cand il am pe el pot trece peste orice insa cand el mi-a dat drumul iar eu m-am agatat continuu de ceva ce nu exista, voi nu ati vazut, nu ati vazut nimic din toate astea, nu ati vazut cand ma umileam implorandu-l sa isi revina, sa ma iubeasca cum o facea sau macar sa simt ca ma iubeste. Habar nu aveti de cate ori am analizat fiecare situatie dintre noi, fiecare cuvant, fiecare gest, nimic nu mai era in regula cu el, nimic nu mai era asa cum trebuia sa fie, nimic nu era normal. Si nu, nu imi doresc normalitate sau nu am anumite standarde ale normalitatii insa nici nu ma simt bine sa traiesc intr-o lume a lui in care ce era corect si etic din partea mea pentru el erau maruntisuri total lipsite de importanta. Imi doresc o lume alaturi de un om care sa vada la fel ca si mine lucrurile, imi doresc un om care sa fie in stare sa zica ca ma iubeste pentru ceea ce sunt si ca nu e nevoie sa dea nimanui niciun fel de explicatie legata de mine. Am nevoie de un om curajos iar el nu era curajos, el nu iesea in fata pentru mine, fiecare durere prin care treceam nu era alinata ci judecata si mereu mi se aducea aminte ca sunt singura vinovata a fiecarei greseli. E greu sa vrei sa impartasesti cuiva anumite lucruri care iti stau pe suflet iar el sa nu te asculte si sa iti arunce o replica total lipsita de sens fata de ce ii spuneai. Nu aveti cum sa ma intelegeti! Locul asta unde eu scriu nu imi reproseaza niciodata nimic, nu ma face sa ma simt vinovata si nici nu imi da replici fara sens in context. Imi doream adesea sa am un umar pe care sa plang (la propriu, da, un umar) insa nu se putea caci lacrimile mele il murdareau, parul meu ii atingea fata iar oftatul meu ii intensifica durerea de cap. Credeti ca era asa usor? Nu vreau sa imi mai spuneti voi pe cine sa iubesc si cand sa iubesc! Nu vreau sa imi mai amintiti ca mi-am pierdut sansa! Nu vreau sa il mai ridicati in slavi!
Punandu-ma de fiecare data sa imi justific decizia nu faceti decat sa imi aduceti aminte de toate clipele neplacute si facand asta nu o sa imi mai amintesc ce era frumos! Lasati-mi amintirile in pace!       Vreau sa stiu de ce l-am iubit si totodata vreau sa stiu de ce ne-am despartit, chiar nu vreau sa uit de ce l-am iubit! Nu vreau sa uit nimic! Printre sute de lacrimi acum nu imi pot amintii nimic frumos! Imi amintesc tot dar absolut tot ce a fost urat, retraiesc iar fiecare clipa de nesiguranta si de tristete pe care mi-o insufla. Nici fara el nu sunt cel mai fericit om de pe pamant insa macar stiu ca nu am pe nimeni care e menit sa ma faca fericita insa nu o face, macar sunt singura si sunt cat de cat bine.

Urasc ca si acum tot el e victima! Urasc ca niciodata nu e el oaia neagra! Vreau sa ma doara si pe mine capul si sa ma pot plange de asta! El e cel mai bun om de pe pamant insa eu iau decizii pripite, corect? Habar nu aveti cum e sa stii ca un om sta langa tine doar din obisnuita si in niciun caz pentru ca te iubeste! Nu vreau sa ma mai intrebati "DE CE?", gata! Nu mai vreau! Nu mai vreau sa explic nimanui nimic! M-am umilit oricum mult prea mult pentru nimic!

O seara frumoasa va doresc!

P.S: Imi doream sa scriu despre ziua mea si despre cat de frumos a fost insa nu ma ajuta sa ma descarc macar asa ma simt ceva mai bine!