Ființe

 Mă inconjor de oameni pentru că mi-e frică dar și ei sunt la fel ca mine, plini de frică. Sunt atât de mulți în jurul meu că încep să îi confund, să îi amestec, să nu îi mai recunosc, să îi uit, să îi urăsc sau să îi iubesc mai mult. Parcă toți oamenii de lângă mine se schimbă atât de mult încât eu nu mai pot ține pasul, mă pierd, mă lasă în urmă iar eu îi înlocuiesc, caut alții care să le țină locul, nu îi schimb căci îmi doresc, o fac pentru că ei mă lasă în spate. Nu, oamenii pentru mine nu sunt niște jucării pe care să le arunci, eu nu îi arunc doar îi înlocuiesc sau mai adaug pe lângă ei căci mi-e frică, mi-e frică să nu mă trezesc singură, oricum sunt singură dar măcar mai e mișcare în jurul meu. Totul s-a schimbat, eu sunt alta, voi sunteți alții. nu ne mai cunoaștem. Un singur om a rămas la fel și el e departe, e cel mai departe dintre toți dar singurul ce îmi e mereu aproape. Nu vreau să îi obosesc pe ei așa că recurg nebunește la scris, scriu pentru că oricum nimeni nu înțelege, ce rost are să povestesc când oricum nu primesc niciun răspuns? Ce rost mai are să le spun ce mă doare când ei oricum nu înțeleg? Suntem goi, toți! Mă îndrăgostesc de tot felul de ființe și sunt dezamăgită de fiecare dată, încerc să schimb ceva și niciodată nu îmi iese, parcă nu îmi mai pot reveni, am nevoie de cineva care să schimbe totul, să dea sens, să facă ceva, eu nu mai pot face nimic pentru mine acum, de fapt pot dar nu mai vreau, acum stau și aștept. Tot ce îmi doresc e să apară de undeva ființa aia care să îmi zică că rămâne lângă mine orice ar fi și mă va ține, nu mă va lăsa să cad, mă va iubi cu masca sau fără, dacă apare se va face curat în viața mea, nu am să mai strâng atât de multă lume goală lângă mine.
Norocul meu că mai sunt şi oameni de la care am ce învăţa şi care reuşesc să îmi ocupe timpul cu zâmbete, lor le mulţumesc.

 Ciudată ființă mai sunt și eu!