Zambetul nu are varsta

    Am avut un sfarsit de saptamana  grozav, am petrecut in familie atat sambata cat si duminica. Nu am fost niciodata prea multumita de familia mea (nu vorbesc de parinti ci de rude in general) insa de data asta mi-a placut mult de ea. Sambata l-am sarabtorit pe cel mai mic membru al familiei, a implinit 3 ani si a avut parte de o petrecere cu pusti de varsta lui dar nici noi cei mai mari nu ne-am lasat mai prejos. Am stat si cu copii care m-au distrat in fiecare secunda, le-am urmarit gesturile si i-am clasificat, mi-au placut, imi placeau chiar si cand se certau sau plangeau. I-am vazut cum zambesc si fiecare zambet al lor ma facea sa ma simt fericita, mi-au transmis o stare extraordinara, cred ca am avut parte de un fel de terapie prin zambet.
    Am vazut si oameni ajunsi la maturitate deplina dar care stiu sa se bucure de viata si sa rada ca toata pofta din lume, am ras cu lacrimi de rasul lor. Doamnele despre care vorbesc isi povesteau tot felul de amintiri petrecute fie impreuna fie separat insa chiar daca intamplarea in sine ar putea fi considerata una nu tocmai comica, felul in care ele povesteau te faceau sa razi si fara sa vrei. Nu imi aduc aminte de cand nu am mai ras cu atat de multa pofta, am ras pana mi-au dat lacrimile, uitasem la un moment dat si de ce rad insa pur si simplu nu ma mai puteam opri.
    Cel mai ciudat a fost sa vad ca noi, cei tineri aveam mai putina vlaga ca cei care ne-au dat viata, cei care ne-au crescut, cei care ar putea avea motive sa fie obositi, motive sa se planga, motive sa stea pe ganduri, sa fie ingrijorati ba chiar sa planga, insa nu, ei sunt fericiti, foarte fericiti, sau poate ca timpul i-a invatat sa ascunda mai bine ce au pe dinauntru insa asta e un lucru bun. Noi suntem mai fragili si nu stim sa ne ascundem vulenrabilitatea dar cu siguranta o sa invatam.
    Duminica a fost o alta zi in faimilie insa de data asta a fost vorba de o petrecere surpriza pentru una din verisoarele noastre care locuieste in S.U.A si acum, in vacanta de primavara, a venit aici iar in timpul saptamanii a fost ziua ei. Bunica ei s-a gandit sa ne stranga pe toti ca sa ne cunoasca mai bine sau sa isi reaminteasca de noi. A fost amuzant, emotionant si frumos!

    "Umorul constituie o forta. Nimic nu uneste mai mult oamenii ca rasul." - Lev Nicolaevici Tolstoi

Exterior si interior

    Sunt mult prea mari diferentele, in exterior mi-e bine, foarte bine, s-ar putea chiar sa existe oameni in jurul meu care sa fie invidiosi pentru cat de bine o duc eu...pe exterior. Ei bine, interiorul meu e praf, se destrama, se prabuseste, se pierde. Mi se intampla iar o multime de lucruri, simt furie, teama, lasitate, ma simt lipsita de mine, de cea pe care o stiam inainte. M-am schimbat, din pacate. Mi-ar placea tare mult ca tu sa nu ma mai iubesti, sa stiu ca nu ma mai iubesti! Nu ma mai iubi, te rog frumos! Iubesti un monstru, crede-ma! Nu ai ce sa iubesti la mine! Uita-ma te rog! Daca ai face tot ce te-am rugat s-ar indrepta lucrurile de la sine dar sunt sigura ca nu o sa faci, asa esti tu, un incapatanat care crede ca intotdeauna ce zice si ce face el e corect.
    Nimeni nu ma mai cunoaste exact asa cum sunt! Nici eu nu cred ca ma cunosc prea bine, diferentele de la o zi la alta sunt enorme. Am mai zis asta dar o spun iar: VREAU NISTE SENTIMENTE NOI! vreau sa simt, sa traiesc, sa iubesc! Am nevoie sa iubesc! Vreau sa scap de superificialitatea asta penibila in care am ajunsa sa traiesc. Toate astea nu sunt decat niste cuvinte pentru ca nu stiu daca vreau asta cu adevarat, nu cred ca sunt in stare acum sa iubesc si nici nu cred ca cineva o poate face acum, eu nu ma iubesc de ce m-ar iubi altii? Sunt dezamagita de interiorul meu, de moralitatea mea, de sentimentele mele. Sunt mandra ca reusesc sa-mi indeplinesc toate dorintele si sa imi ating toate scopurile insa nu sunt mandra de dorintele si de scopurile mele.                  Cineva mi-a zis ca dupa ce a citit ce am scris eu pe aici i-am lasat senzatia ca vreau sa ma sinucid. Nu, nu vreau sa ma sinucid! Viata mea e frumoasa dar eu nu stiu sa ma mai bucur! Astept sa imi revin si sper ca se va intampla curand. Sunt optimista mereu insa acum sunt realista, am o perioada in care sunt un om urat si rau.
 
    Abia astept sa fiu iar eu!

Ahh eu rad mult sa stii asa ca fa-o si tu, nici nu stii ce bine iti va prinde!

Nu stiu ...

cine sunt, ce vreau, de unde vin, unde si catre ce ma indrept, ce caut si pe cine caut, ce-mi doresc, ce si cine-mi lipseste. Nu mai stiu nimic acum! Traiesc fiecare clipa fara sa ma gandesc, nici macar o secunda, la urmari, nu cred ca e bine, nu stiu daca e bine. Ce se intampla in mine e animalic!
    Sunt bine, chiar sunt bine! Sunt bine? Ma mint? Nu, nu ma mint! Sunt bine!
    Acum nu imi mai doresc o lume goala, vreau sa fie plina, cat mai plina, sa am de unde sa aleg.

    Imi fierbe sangele, se cutremura venele, gandurile mele alearga, sunt amestecate, majoritatea sentimentelor sunt in vacanta acum, visele mele sunt cosmaruri superbe, lacrimile-mi sunt zambete, zambetul ce-mi apare adesea in coltul gurii e tentat, e parsiv si rau dar totusi e un zambet. Am ochii plini de dorinta, ard de nerabdare, omoara! Atat de multi mi-au zis ca nu pot incat fiecare descurajare m-a facut sa demonstrez ca pot! Ma contrazic? Si ce? Toti o facem, toti avem moment in care ne contrazicem! Sti ce? Nu-mi pasa! Mainile mele o iau razna si ar scrie fiecare cuvant pe care il simt in gand, asta inseamna creativitate, sa nu lasi niciun gand neobservat, sa scri absolut orice iti trece prin minte ca nu cumva sa intampini un blocaj, ei bine eu asta fac, scriu tot ca nu cumva sa ma blochez. Ma descarc iar, ascult obsesiv aceleasi melodii, contradictorii bineinteles. Am un suflet care cere furtuni, vrea sa treaca prin furtuni, am un suflet nebun, nu stie in ce se baga, Vrei furtuna? Iti dau furtuni pana cand te vei satura, iti dau multe furtuni, pentru ca stiu ca tu nu vei ceda, esti prea puternic desi nu pari, esti, eu stiu asta! Da, am un suflet puternic! Nimeni nu vede asta, absolut nimeni nu stie, dar aflati toti acum si-o sa va bateti joc, astea vor fi furtunile pe care le va primi si va trece peste si se va intari. Nu vreau un suflet normal, nu-mi trebuie!
    Traiesc clipe in care ma simt nemuritoare, sfidez tot ce e in jurul meu, stiu ca intr-o zi imi voi primi pedeapsa dar nu fac nimic ca sa impiedic asta! Merit o pedeapsa stiu!

Gata! M-am pierdut, mi-a sunat telefonul si m-am blocat... nu mai scriu ....

Am nevoie de "un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului"

Suntem prea ignoranti!

La semafor ...

    Aţi observat vreodată cât de comici suntem noi, oamenii, la semafor? Stăm şi aşteptăm culoare verde, uneori numărăm chiar şi secundele iar când în sfârşit e verde parcă înnebunim şi ne grăbim să ajungem primii pe partea cealaltă a drumului, ne aflăm într-un fel de maraton pe care toţi vrem să îl câştigăm. Azi aţi fost tare comici, mă uitam la voi cum vă grăbiţi, mă uitam că sunteţi în stare să daţi peste oameni doar pentru a ajunge primii stau şi mă întreb: Oare încotro vă îndreptaţi? Şi mai ales de ce vă grăbeaţi?. Cred că îmi plac semafoarele, îmi oferă răgaz să studiez fiecare om de pe partea opusă, e ca şi cum aş analiza altfel de fiinţe total diferite de mine, par a fi din alt univers. Îmi imaginez câte o poveste pentru omul care imi atrage atenţia (sunteţi prea mulţi la semafor iar timpul este prea scurt căci altfel aş putea probabil să am câte o poveste pentru fiecare dintre voi). Astăzi am vazut o bătrânică, aplecată de vreme, pe liniile feţei as fi putut să îi număr anii, mi se părea tristă, se sprijinea într-un băt şi mi-am imaginat că acel băţ este acum înlocuitorul braţului ce o susţinea cândva, braţul omului iubit. Cred că era văduvă şi că suferea mult, mi se părea că a rămas singură pe lume şi că nu mai are niciun fel de aşteptare, avea ochii albaştri şi trişti, era vizibil, prin acei ochii au curs prea multe lacrimi. S-a făcut iar verde şi aici povestea ei, pentru mine, s-a întrerupt. Această bătrânică este doar un exemplu de poveste din miile pe care mi le-am imaginat de fiecare dată când am stat la semafor, probabil nici nu e aşa cum am vazut-o eu, probabil soţul o aştepta de la piaţa, nu ştiu şi nu o să ştiu niciodată, tocmai ăsta cred eu că este farmecul, rămân cu povestea pe care o ştiu doar eu fără ca vreodată să aflu adevarul, pe care sincer nici nu-mi doresc să îl aflu. Am văzut tot felul de oameni la semafor, toţi diferiţi, toţi unici, speciali şi frumoşi.
    Când se face verde şi păşesc pe trecere, uneori am senzaţia că un val puternic mă sufocă, alteori îmi place să văd atât de multă lume venind înspre mine, mi se pare că ne contopim şi pentru câteva secunde suntem un tot. Trecerile de pietoni sunt foarte triste fără pietoni, e îngrozitor când stai şi pe partea cealaltă nu e nimeni care "să-ţi predea ştafeta", uneori lipsa oamenilor de pe partea cealaltă a drumului mă face să mă simt în nesiguranţa: De ce nu sunt oameni acolo? De ce mă duc spre un loc fara suflete? Oare o să fiu în siguranţa? Păşesc nesigură însă ajung cu bine şi atunci ma relaxez, îmi văd în continuare de drum şi uit că m-am temut vreo secundă.
    Ah, dar cât de plăcut este când te întâlneşti cu o persoană dragă şi unul dintre voi trebuie să treacă dar pentru că nu apucaţi să vă hotărâţi, treceţi amândoi şi parcă îţi doreşti să îi sari în gât, în mijlocul trecerii şi să-i spui cât de dor ţi-a fost.
    Ce? Semaforul nu are poveşti! Ei bine, pentru mine semaforul are foarte multe poveşti, poveşti pe care nu le voi ştii niciodată!
.

Atat

Studiu de caz

Sunt puternica, mai puternica decat mi-am imaginat vreodata! Nu sunt puternica in general, sunt puternica pentru ca am reusit sa ma opresc, sa ma abtin ba chiar sa rad de mine. Desi fiecare particica din mine urla si se zbatea am reusit sa ma controlez, nu am nici cea mai mica idee cum. Nu era bine si stiam, probabil mi-ar fi parut rau, mai rau decat imi pare acum, pentru ca da, de ce sa mint? Da, imi pare rau. E diferit, e diferit de tot ce a fost pana acum. Tremuram, eu nu tremur, de data asta s-a intamplat, am tremurat si m-am speriat, doua forte total opuse se zbateau in mine, ratiunea a invins, probabil condusa si de frica. [Imi place sa scriu astfel de articole pe care nimeni nu le intelege si nici nu o sa le inteleaga vreodata]. Ii place sa chinuie dar are un mod special de a o face, e durerea aceea care nu iti place dar o vrei!

Da, mi-a placut dar a fost chinuitor! As mai vrea! :))

E ciudat ...

ma intalneam destul de des cu un el, nu simteam nimic si nu ma atragea in niciun fel, dintr-o data ceva s-a schimbat insa acum nu il mai vad pe el nicaieri desi as vrea, pare disparut.
Tie ti se intampla asta?

Nu i-am acordat absolut deloc atentie pana acum si din nimic lumea mea s-a dat peste cap si il cauta pe el in fiecare colt de pamant. Oare de ce? Unde esti? De ce ai aparut? De ce? De ce vreau iar ceva ce nu am voie? De ce am mofturi? De ce sunt incapatanata? De ce imi vine sa plang? De ce te caut? De ce imi fac griji? De ce exist?