Ființe

 Mă inconjor de oameni pentru că mi-e frică dar și ei sunt la fel ca mine, plini de frică. Sunt atât de mulți în jurul meu că încep să îi confund, să îi amestec, să nu îi mai recunosc, să îi uit, să îi urăsc sau să îi iubesc mai mult. Parcă toți oamenii de lângă mine se schimbă atât de mult încât eu nu mai pot ține pasul, mă pierd, mă lasă în urmă iar eu îi înlocuiesc, caut alții care să le țină locul, nu îi schimb căci îmi doresc, o fac pentru că ei mă lasă în spate. Nu, oamenii pentru mine nu sunt niște jucării pe care să le arunci, eu nu îi arunc doar îi înlocuiesc sau mai adaug pe lângă ei căci mi-e frică, mi-e frică să nu mă trezesc singură, oricum sunt singură dar măcar mai e mișcare în jurul meu. Totul s-a schimbat, eu sunt alta, voi sunteți alții. nu ne mai cunoaștem. Un singur om a rămas la fel și el e departe, e cel mai departe dintre toți dar singurul ce îmi e mereu aproape. Nu vreau să îi obosesc pe ei așa că recurg nebunește la scris, scriu pentru că oricum nimeni nu înțelege, ce rost are să povestesc când oricum nu primesc niciun răspuns? Ce rost mai are să le spun ce mă doare când ei oricum nu înțeleg? Suntem goi, toți! Mă îndrăgostesc de tot felul de ființe și sunt dezamăgită de fiecare dată, încerc să schimb ceva și niciodată nu îmi iese, parcă nu îmi mai pot reveni, am nevoie de cineva care să schimbe totul, să dea sens, să facă ceva, eu nu mai pot face nimic pentru mine acum, de fapt pot dar nu mai vreau, acum stau și aștept. Tot ce îmi doresc e să apară de undeva ființa aia care să îmi zică că rămâne lângă mine orice ar fi și mă va ține, nu mă va lăsa să cad, mă va iubi cu masca sau fără, dacă apare se va face curat în viața mea, nu am să mai strâng atât de multă lume goală lângă mine.
Norocul meu că mai sunt şi oameni de la care am ce învăţa şi care reuşesc să îmi ocupe timpul cu zâmbete, lor le mulţumesc.

 Ciudată ființă mai sunt și eu!

Frica...

Mi-e frica de un om care pretinde ca ma iubeste, iubirea nu e o obsesie, cand iubestie nu hartuiesti, nu ranesti si nu il faci pe omul pe care il iubesti sa-i fie teama de tine. M-ai indepartat definitiv si tot ce imi doresc cel mai mult in clipa asta este sa uiti ca exist, din pacate imi doresc imposibilul. Ma umilesti si ma tratezi ca pe o jucarie, sunt un om, unul pe care tu il chinui, unul care nu te mai suporta, unul care regreta ca te-a cunoscut. E trist ca am ajuns sa spun toate astea insa nu mai pot, nu mai rezist, nu mai am putere sa iti indur tot ceea ce-mi faci. Imi vine sa urlu la fiecare gest al tau ce are legatura cu mine. Lasa-ma! Uita-ma si iarta-ma! Nu mai pot! Nu te apropia de mine, te rog! Nu stiu cum sa te mai alung, nu te mai suport!
Am noroc ca am oameni minunati alaturi de mine care ma inteleg, ma sustin si imi sunt alaturi in orice clipa! (printre oamenii astia minunati se numara si oameni carora tu le faci rau sa te razbuni pe mine, o tampenie).

Ai grija!
Pa.

Timp...

Acum imi dau seama ca a trecut atat de multa vreme de cand nu am mai scris. Scriam mereu cand aveam probleme, scriam cand nu mai puteam sa vorbesc cu nimeni sau cand aveam nevoie sa transpun tot ce simt. Nu am mai scris de ceva vreme si ma intreb daca tot de atata vreme am devenit un gol? Sunt oare un gol? Sa nu mai am ce sa scriu? Si as avea atatea de spus, dar mi-e frica. Mai nou mi-e frica sa scriu, mi-e frica de oameni, mi-e frica de mine, mi-e frica de voi si de tot. Spun ca mi-e frica dar cu toate astea fac doar lucruri nebunesti pe care pana acum cateva luni nu as fi avut curajul sa le fac, raspund la fiecare impuls, intru in orice joc, cunosc oameni noi, invat jocuri noi, invat lectii noi si profit de fiecare secunda.
Anul asta vreau sa imi demonstrez ca sunt responsabila si puternica cu adevarat, pana acum n-am fost deloc puternica desi am trecut peste toate am lasat sa se vada cat de greu trec, de acum nu o sa mai stie nimeni daca e usor sau greu pentru mine. Vreau sa imi demonstrez ca pot si singura iar abia cand o sa fiu sigura de mine insami am sa caut sa pot alaturi de cineva, de fapt nu, nu am sa caut ci am sa astept si am sa profit de fiecare sansa. In noul an vreau sa nu ma mai intreb de ce ma iubesc persoanele din jurul meu, vreau sa stiu ca merit, nu vreau sa mai simt diversitatea si diferentele ca durere, nu vreau sa imi mai fac curat printre prieteni, vreau sa permit doar celor care merita sa imi devina prieteni, vreau ca toate zilele sa fie lucide, sa nu mai am doar momente de luciditate, nu vreau sa mai fie nimic fara sens, la sfarsitul anului vreau sa ma bucur ca a mai trecut un an cu bine, vreau sa am replica la tot si vreau sa imi gasesc locul in acest an.

Vreau sa scriu mai des.

Noapte buna!

De ce?

Vreau să ştiu de ce, voi toţi ăştia de aţi pretins cândva că mă iubiţi, ma iubeaţi. Vreau să ştiu motivul pentru care voi m-aţi iubit şi dacă n-aţi făcut-o vreau să ştiu de ce aţi pretins că o faceţi. Aţi intrat în viaţa mea şi m-aţi făcut bucăţele, fiecare, pe rând, m-aţi sfărâmat. După fiecare dintre voi urma un altul care, bineînteles, mă iubea şi el, de ce? Şi v-am crezut pe toţi, până şi pe cei mai greu de crezut dintre voi, v-am crezut chiar şi atunci când mi se dovedea contrariul, am crezut fiecare vorbă, fiecare zâmbet, lacrimă, poveste, gest, suflare. După ce mă ridicaţi pe un piedestal imens mă sfărâmaţi ca mai apoi de fiecare dată când rămâneam singură să-mi fie greu să mă adun dar am avut noroc, după fiecare a apărut câte un prieten care împreună cu cei vechi m-a ajutat să mă adun, m-au strâns, m-au lipit la loc şi au rămas lângă mine când voi toţi dispăreaţi după ce vă săturaţi să mă iubiţi. După fiecare dintre voi bucăţele din mine au rămas pierdute, probabil nimeni nu le va mai găsi vreodată, dar de ce mai contează asta nu?

Uneori contează ... nu mă sfărâma şi tu... prietenii mei nu mai au nici ei puteri să mă adune ...

Diversitate, diferenţe, durere

Azi e ziua aia în care-mi doresc să trăiesc altundeva, undeva unde oamenii nu judecă fără să cunoască, nu pun etichete şi nici nu critică decât în mod constructiv. De ceva vreme mă gândesc ce mult mi-ar plăcea ca diferenţele dintre oameni să nu ducă la durere şi la punere la zid, pentru lumea asta diversitatea este un handicap nici pe departe un avantaj. Noi ar trebui să ne bucurăm că suntem cu toţii altfel, suntem fiecare aşa cu un motiv, eu sunt perfectă aşa cum sunt dar ce să fac atunci când tu mă judeci şi mă critici deşi habar nu ai cine sunt? Cum să fac să-mi păstrez încrederea în mine când voi veniţi şi-mi spuneţi că nimic din tot ce fac eu nu e bine?
Voi vorbiţi atât de des de normalitate dar nu veniţi niciodată cu argumente pentru normalitatea voastră, pentru mine normal să-mi văd de treaba mea şi atât.
Eu... m-am obişnuit cu oamenii, eu ştiu de ce sunt capabili dar sunt mulţi ca mine care încă nu sunt obişnuiţi cu voi, încercaţi să staţi deoparte de vieţile altora! Dacă nu mă accepţi depărtează-te, dacă ai o părere despre mine expimăţi-o civilizat, dacă vrei să ştii ce cred eu despre tine, întreabă-mă. Comunicare e necesară pentru a înţelege şi pentru a accepta oamenii.

Curăţenia de primăvară a fost de moment, încă-l iubesc şi m-am răzgândit - n-am mai murit!

O zi diferită şi plină de toleranţă!

Curăţenia de primăvară....

s-a împlinit. Vorbeam de o "curăţenie" de primăvară printre prieteni dar nu credeam cu adevărat că se va întâmpla. E dureros să îi las să plece aşa ca şi cum niciodată nu a fost nimic. Au fost oameni pentru care eram capabilă să mut munţii din loc şi m-am trezit la realitate când ei au pus munţii între noi. Vreau să cred că o să fie bine, vreau să fiu optimistă dar mi-e greu. Nu mă aşteptam ca tocmai el să fie atât de laş şi să nu-i pese deloc prin ce trec din cauza lui acum, nu credeam că e incapabil să lupte, e un laş pentru care eu azi am murit. Da! Am murit! Şi nu regret că spun asta! (la fel cum nici tu nu regreţi că m-ai pierdut, de fapt nici nu cred că simţi că ai pierdut pe cineva). Să nu mă mai suni! Să nu mă mai cauţi, pentru tine am murit! Cum am murit şi pentru mulţi alţii.
O să mă bucur în continuare de toate reuşitele tale de aici însă niciodată nu o să mai fiu oricând pentru tine coşul în care-ţi arunci problemele, coşul ăla pe care-l vedeai tu tot timpul gol. Azi a fost plin cu lacrimi, toată ziua s-a plâns în el. O să-mi lipseşti dar sunt convinsă că şi eu îţi voi lipsi ţie, dar ştii când? Când o să fie prea târziu ...

Astea au fost ultimele mele cuvinte ...pentru tine.

S-a întâmplat să pierd un om dar am câştigat un altul, altul care sper că mă va înţelege şi care va avea mereu încredere în mine. :3 Omului ăsta îi promit că am să încerc din răsputeri să-l păstrez şi să il ajut şi să-i fiu alături cât pot de mult.

Moment de luciditate.

Ochii tăi sunt cei care mă văd mult mai frumoasă decât sunt, sunt cei care mă adoră mereu! Nu îți place să recunoști dar știi că am dreptate. Aș vrea să pot și eu să mă văd prin ochii tăi, aș vrea să te văd și eu altfel dar cel mai mult aș vrea ... să mă vadă el cu ochii tăi! Chiar dacă nu pare, doare mai tare decât vă puteți imagina voi cei care mă vedeți zilnic zâmbind. Se întâmplă ceva ciudat cu mine, sunt egoistă și rea! Mă gândesc doar la mine și fac totul să îmi satisfac mie anumite nevoi, oare te rănesc? Aș vrea să știu că ești bine, că el e bine, eu cu tine suntem bine, că eu cu el suntem bine, că tu și ea sunteți bine, că toți suntem bine. Conștientă fiind de tot ce fac nu mă opresc nici măcar o clipă. Mă joc ...da, eu mă joc!
 Sunt confuză ... foarte confuză!